DISTRIBUIȚI
FILE - In this Dec. 23, 2015 file photo, Japan's Emperor Akihito waves to well-wishers as he appears on the balcony of the Imperial Palace to mark his 82nd birthday in Tokyo. Japanese emperor, in rare TV address aired on Monday, Aug. 8, 2016, says he is concerned about his ability to fulfill duties fully. (AP Photo/Eugene Hoshiko)

Atunci când împăratul Akihito, în vârstă de 85 de ani, va renunţa la tron pe 30 aprilie, el va urma exemplul altor monarhi şi al unui papă care au luat în ultimii ani decizia istorică de a abdica în loc să aştepte să moară pentru ca locul pe care îl ocupă să revină urmaşilor lor, informează AFP, potrivit agerpres.

În contextul în care evoluţia stilului de viaţă şi medicina modernă prelungesc considerabil existenţa umană, ideea unei funcţii pe viaţă îşi pierde puţin câte puţin sensul său iniţial şi abdicările au devenit tot mai mult acceptate. Agenţia franceză de presă prezintă câteva exemple recente:


Non habemus papam 

Pe 11 februarie 2013, papa Benedict al XVI-lea a surprins lumea întreagă anunţându-şi demisia la sfârşitul aceleiaşi luni, din motive de sănătate. El a devenit primul suveran pontif care a demisionat dintr-un motiv medical în ultimii 700 de ani.

Într-un discurs pronunţat în latină la Vatican, fostul suveran pontif de origine germană i-a anunţat pe cardinali că nu mai avea forţa necesară pentru a conduce Biserica Catolică din cauza „vârstei (sale) înaintate” de 85 de ani.

Unicul precedent înregistrat în istorie, papa Celestin al V-lea, a renunţat la prerogativele sale chiar în anul alegerii lui în această funcţie, în 1294. Trăise ca un pustnic până la desemnarea sa ca papă şi nu se simţea pregătit să îşi asume acest rol în cadrul Bisericii Catolice. Fostul călugăr a fost aspru criticat de poetul Dante Alighieri, care a evocat „marele lui refuz din laşitate” în „Divina Comedie”.

Regele Belgiei

În 2013, regele Belgiei Albert al II-lea a anunţat în faţa ţării sale, a cărei opinie publică era pe atunci profund divizată, că îşi cedează tronul, declarându-se prea bolnav şi foarte slăbit.

„Cu seninătate şi încredere, vă anunţ intenţia mea de a abdica pe 21 iulie 2013, de ziua noastră naţională, în favoarea prinţului moştenitor, fiul meu Philippe”, a anunţat fostul suveran belgian.

„După 20 de ani de domnie, consider că a venit momentul să predau ştafeta generaţiei următoare”, a explicat monarhul belgian, justificându-şi decizia prin sănătatea lui fragilă la 79 de ani, o vârstă care, spunea el, nu a fost niciodată atinsă de predecesorii lui.

Ajuns pe tron în urma unei ceremonii discrete, Albert al II-lea a jucat un rol politic de prim rang şi a devenit simbolul unităţii Belgiei, o ţară divizată până atunci între comunităţile francofonă şi flamandă.

„Trix” – regina Olandei 

Tot în 2013, regina Beatrix a Olandei a abdicat după 33 de ani de domnie, în favoarea fiului ei cel mare, prinţul Willem-Alexander.

„Nu mă retrag pentru că funcţia mea este prea grea, ci pentru că sunt convinsă că responsabilitatea de a conduce ţara noastră se află în mâinile unei noi generaţii”, a explicat cu câteva zile înainte de cea de-a 75-a aniversare a ei fosta suverană olandeză, al cărei dinamism extraordinar i-a adus porecla de „şeful companiei Olanda”.

Mii de olandezi purtând costume, peruci, ochelari portocalii – culoarea oficială a monarhiei naţionale – au invadat străzile din Amsterdam în aprilie 2013 pentru a sărbători urcarea pe tron a primului rege olandez după o pauză de 123 de ani în care ţara a fost condusă de personalităţi feminine.

Juan Carlos al Spaniei 

După o domnie de 39 de ani, regele spaniol Juan Carlos a semnat pe 18 iunie 2014 actul de abdicare, predând ştafeta, la vârsta de 76 de ani, fiului său, Felipe al VI-lea.

Personalitate marcantă a democraţiei spaniole, mult timp adulat pentru faptul că şi-a ajutat ţara să îşi revină după dictatura franchistă, regele Juan Carlos şi-a văzut popularitatea urmând o traiectorie descendentă în urma unor scandaluri care i-au pătat ultimii ani de domnie.

O costisitoare partidă de vânătoare de elefanţi în Botswana, la finalul căreia suveranul a trebuit să fie repatriat din cauza unei fracturi la şold în 2012, nu i-a fost iertată de o Spanie profund afectată de criza economică. Însă episodul cel mai grav a fost, de departe, scandalul de corupţie în care au fost implicaţi fiica lui cea mică, infanta Cristina, şi soţul acesteia.

Un caz rar în lumea arabă 

Şeicul Hamad bin Khalifa al-Thani, emir al Qatarului, a provocat o mare surpriză pe plan internaţional atunci când a abdicat nesilit de nimeni în 2013, după o domnie de 18 ani. El şi-a cedat tronul în favoarea celui de-al patrulea fiu al lui, şeicul Tamim, pe atunci în vârstă de 33 de ani, într-un Orient Mijlociu în care autocraţii rămân adeseori la putere până la moarte.

Pe atunci în vârstă de 61 de ani, fostul emir al bogatului stat din Golful Persic, care joacă un rol important pe scena arabă şi internaţională, a spus că „a venit timpul să întoarcem o nouă filă” şi „să încredinţăm responsabilităţile în favoarea unei noi generaţii”.