DISTRIBUIȚI
CBS News

Trimiterea unor astronauţi pe Lună şi aducerea lor în condiţii de siguranţă înapoi pe Terra au reprezentat o reuşită uriaşă pentru Agenţia spaţială americană (National Aeronautics and Space Administration – NASA). De fapt, la apogeul programului spaţial Apollo, aproape 400.000 de persoane cu competenţe superioare au fost implicate în mod direct în conceperea, construirea, testarea şi operarea tuturor componentelor şi a echipamentelor utilizate în acest proiect spaţial, relatează astronomytrek.com, scrie agerpres.

Presa internaţională a publicat un număr uriaş de articole dedicate acestui spectaculos program spaţial, desfăşurat între anii 1961 şi 1972, care a lansat nouă misiuni spre Lună, inclusiv şase vehicule comandate de astronauţi care au aselenizat între 1969 şi 1972, cu 12 astronauţi care au reuşit să păşească pe scoarţa satelitului natural al Terrei. Dificila sarcină de selectare a 10 aspecte interesante din cadrul acestui vast program spaţial este probabil cel mai bine descrisă de cuvintele rostite de preşedintele John F. Kennedy:


Citește și : 50 de migranţi au intrat ‘în mod ilegal’ în Spania din Maroc, la Melilla

„Nici un alt proiect din această perioadă nu va fi mai impresionant pentru omenire sau mai important pentru explorarea pe termen îndelungat a spaţiului. Şi nici un altul nu va fi la fel de dificil de realizat”.

Racheta lansatoare Saturn V era mai înaltă decât Statuia Libertăţii

Versiunea finală a rachetei lansatoare, Saturn V, avea o înălţime de 96 de metri şi un diametru de 11 metri, fiind cu 18 metri mai înaltă decât Statuia Libertăţii măsurată de la baza ei până la vârful torţei sale şi cu 15 metri mai înaltă decât faimosul turn Big Ben din Londra. În privinţa performanţelor sale, racheta americană era la fel de impresionantă. Complet încărcată cu carburant, Saturn V cântărea 2.950 de tone şi, deşi a fost concepută iniţial pentru a ridica pe orbită o încărcătură de 118.000 de kilograme, versiunile sale îmbunătăţite folosite în ultimele trei misiuni Apollo au transportat 140.000 de kilograme pe orbita joasă a Pământului şi au trimis o încărcătură finală de 41.000 de kilograme spre Lună.

Apollo 8 a fost prima misiune din acest program american care a ajuns pe orbita Lunii

Misiunile 1-8 din programul Apollo au fost create sub forma unor concepte cu rol doveditor şi a unor teste de inginerie, vizând doar survolări orbitale ale Terrei. În cazul misiunii Apollo 8, creată pentru a fi un fel de repetiţie generală pentru misiunile Apollo ulterioare, Modulul Lunar de aselenizare nu a fost finalizat la timp pentru lansare, iar inginerii de la NASA au decis în decembrie 1968 ca în loc să piardă o extrem de costisitoare rachetă Saturn V pe „orbite inutile în jurul Pământului” să direcţioneze misiunea Apollo 8 către Lună.

Decizia a fost motivată în principal de faptul că sovieticii au trimis în septembrie 1968 broaşte ţestoase, viermi şi alte organisme vii pe orbita Lunii la bordul vehiculului spaţial Zond 5, iar mulţi dintre directorii de la NASA se temeau că fosta U.R.S.S. ar fi putut să repete în orice moment acel experiment, însă cu astronauţi la bord. Apollo 8 a avut un echipaj format din Frank Borman, Jim Jovell (veterani ai programului Gemini) şi un debutant în zborurile spaţiale, William Anders. Apollo 8 a efectuat 10 orbite în jurul Lunii într-un interval de 20 de ore şi a transmis imagini TV de pe suprafaţa selenară în Ajunul Crăciunului din 1968, înainte de a reveni în siguranţă pe Pământ.

Apollo 12 a adus înapoi pe Terra fragmente din sonda lunară Surveyor 3

În noiembrie 1969, un veteran an programului Gemini, Charles „Pete” Conrad, a pilotat şi a aselenizat modulul lunar al misiunii Apollo 12, plasându-l cu succes pe suprafaţa Lunii la mică distanţă de locul în care se afla o sondă lunară robotizată, Surveyor 3, care aselenizase în craterul întunecat „Oceanul Furtunilor” („Oceanus Procellarum”), cu doi ani înainte.

Pe parcursul activităţii extravehiculare (EVA), ce a avut o durată totală de 7 ore şi 45 de minute, Charles Conrad şi Alan L. Bean (celălalt membru al echipajului care a păşit pe Lună) au explorat zona din jurul sondei Surveyor 3, au făcut câteva fotografii şi au prelevat câteva fragmente din aceasta, pe care le-au adus înapoi pe Terra. Pilotul Modulului de Comandă, rămas pe orbita Lunii, a fost Richard F. Gordon Jr., un alt veteran al programului Gemini.

Apollo 13 a eşuat din cauza manoperei deficitare din etapa de asamblare

Citește și : Convorbire telefonică între Trump și Macron. Cei doi președinți au discutat despre dosarul iranian și taxa ‘GAFA’

Exceptând Apollo 1, care a eşuat pe rampa de lansare din cauza unui incendiu ce a provocat şi moartea echipajului, şi misiunea Apollo 13, afectată de defecţiuni majore în timpul zborului şi care a fost nevoită să anuleze procedura de aselenizare a echipajului, programul Apollo a beneficiat de un record remarcabil în domeniul siguranţei astronauţilor participanţi.

Totuşi, în cazul lui Apollo 13, ancheta ulterioară a descoperit că explozia unui rezervor de oxigen (care aproape că a omorât echipajul) a fost un rezultat direct al unei manopere deficitare, ce a dus la avarierea rezervorului în timpul etapei de asamblare a modulului lunar. Mai mult, ancheta a determinat că anumite componente asociate nu erau conforme specificaţiilor de design, iar acesta a fost motivul principal pentru care întregul program Apollo a fost temporar reţinut la sol în 1970.

Cu toate acestea, Apollo 13 a reuşit să zboare prin spatele feţei nevăzute a Lunii la o distanţă de 245 de kilometri în raport cu suprafaţa selenară. Adăugând această altitudine la distanţa de 400.171 de kilometri ce separa vehiculul spaţial de Terra în acel moment, inginerii de la NASA au confirmat că echipajul misiunii Apollo 13 a doborât recordul (din acea vreme) pentru cea mai mare distanţă la care oamenii au ajuns vreodată în spaţiu în raport cu Terra.

Programul Apollo a costat 20,4 miliarde de dolari

Costul de 20,4 miliarde de dolari a fost calculat la valoarea dolarului american din anii 1970. Corectat cu rata inflaţiei, costul total al programului Apollo a fost estimat la 109 miliarde de dolari la valoarea actuală a monedei americane. Considerând că 11 misiuni au fost lansate în programul Apollo, costul per misiune cu echipaj uman a fost de 9,9 miliarde de dolari, dar, ţinând cont că doar şase misiuni au inclus coborâri pe suprafaţa Lunii, fiecare aselenizare a costat aproximativ 18 miliarde de dolari. Prezentăm mai jos costurile unor etape din misiunile Apollo, calculate la valoarea dolarului din anii 1970.

Costurile aeronavelor/operaţionale:

Vehiculele spaţiale Apollo – 7,945 milioane de dolari

Vehiculele de lansare Saturn I – 761,1 milioane de dolari

Vehiculele de lansare Saturn IB – 1.132.200 de dolari

Vehiculele de lansare Saturn V – 6,871 milioane de dolari

Dezvoltarea motorului vehiculului de lansare – 854,2 milioane de dolari

Sprijin tehnic pentru misiune – 1,432 milioane de dolari

Monitorizare şi achiziţii de date – 664,1 milioane de dolari

Instalaţii la sol – 1,803 milioane de dolari

Operarea instalaţiilor – 2,420 milioane de dolari

Programul Apollo a creat numeroase produse de tip spin-off

Deşi există probabil la fel de multe produse spin-off atribuite în mod eronat programului Apollo pe cât există produse autentice, aspiratoarele portabile fără fir, aşa cum au fost denumite în zilele noastre, reprezintă cele mai cunoscute dintre aceste dispozitive.

Atunci când NASA a anunţat că avea nevoie de o maşină de forat portabilă şi autonomă cu care să extragă mostre de sub scoarţa lunară în timpul misiunilor Apollo, compania Black & Decker a primit comanda de a crea o astfel de maşină. În acest scop, firma americană a dezvoltat un program computerizat care să ajute la realizarea designului motorului electric al forezei, pentru ca aceasta să consume o cantitate cât mai mică de energie în timpul funcţionării sale. La scurt timp după ce s-a demonstrat că foreza era eficientă, acelaşi program computerizat a fost folosit pentru a crea designul unui aspirator miniatural şi portabil, denumit Dust Buster, care era uşor, fără fir, dovedindu-se ulterior un foarte popular aparat de uz casnic în momentul în care a fost lansat pe piaţă în 1979.

Apollo a tranşat chestiunea referitoare la originea Lunii

Citește și : Gardienii Revoluției din Iran anunță că au capturat un singur petrolier britanic

Genesis Rock este una dintre rocile aduse de pe Lună de echipajul misiunii Apollo 15. Ea este compusă aproape în întregime dintr-un feldspat bogat în calciu, denumit anortit, despre care se crede că reprezintă un rest din scoarţa originală a regiunilor muntoase ale Lunii.

Specialiştii au descoperit şi că Genesis Rock conţine un cocktail de minerale, cunoscut sub denumirea colectivă KREEP* (descoperit în rocile aduse de pe Lună de misiunea Apollo 12). Analiza acestei roci şi alte analize au arătat că întreaga scoarţă a Lunii a existat în trecut în stare lichefiată, fapt ce sprijină teoria potrivit căreia Luna s-a format în urma unei coliziuni violente dintre Terra şi un corp cosmic masiv, la scurt timp după formarea Pământului.

*KREEP – acronim format din literele „K” (simbolul chimic al potasiului), „REE” (Rare-Earth Elements / Elemente telurice rare) şi „P” (simbolul chimic al fosforului) – este un compus geochimic rezultat în urma unor impacturi lunare dintre brecii şi roci bazaltice.

Un rover lunar a fost reparat cu bandă adezivă

Deşi roverul lunar (LRV) a fost conceput, construit şi testat în doar 17 luni, aceste vehicule populare, supranumite „Moon Buggies” („Cărucioare lunare”), au fost remarcabil de fiabile şi nu au suferit niciodată defecţiuni grave în timp ce au funcţionat pe Lună.

O excepţie notabilă a fost roverul din misiunea Apollo 17, a cărui apărătoare de aripă s-a spart atunci când un membru al echipajului (Eugene Cernan) a lovit-o din greşeală cu un ciocan. Cernan şi Schmitt – celălalt membru al echipajului care a păşit pe Lună – au încercat să fixeze la loc apărătoarea folosind bandă adezivă, pentru a evita să fie împroşcaţi cu praf selenar, însă iniţiativa lor nu a avut succes, deoarece apărătoarea a căzut după o oră de deplasare a roverului pe scoarţa lunară. În cele din urmă, astronauţii au realizat o apărătoare provizorie, construită din hărţile lor lunare şi clemele folosite pentru fixarea becurilor din interiorul modulului lunar.

Atât hărţile, cât şi clemele au fost aduse pe Terra şi sunt expuse la National Air and Space Museum din Statele Unite. Hărţile prezintă urme abrazive, provocate de praful lunar aruncat asupra lor de roţile roverului.

Benzile originale înregistrate în timpul aselenizării reuşite în misiunea Apollo 11, în continuare dispărute

Atunci când NASA a încercat în 2009 să restaureze înregistrările originale realizate în timpul aselenizării reuşite în timpul misiunii Apollo 11, specialiştii americani au constatat că acele benzi lipseau. În epocă – sau la scurt timp după misiunea Apollo 11 -, o penurie de benzi magnetice i-a determinat pe managerii de la NASA să reutilizeze mii de benzi înregistrate şi depozitate în arhive. În pofida unor căutări exhaustive ce au durat mai mulţi ani, benzile originale nu au putut fi găsite, iar specialiştii sunt de părere că ele au fost şterse în mod accidental.

Dick Nafzger, un specialist TV de la Goddard Space Flight Center, a rezumat acea operaţiune de căutare prin cuvintele următoare: „Cu toţii suntem întristaţi că benzile nu se află acolo. Cu toţii ne-am dorit să avem posibilitatea de a le viziona încă o dată cu tehnici moderne. Nu cred că cineva de la NASA a făcut ceva greşit, cred că ne-au scăpat pur şi simplu printre degete şi nimeni nu este bucuros pentru asta”.

Întrucât aselenizarea reuşită în misiunea Apollo 11 a fost înregistrată într-un format cu o rezoluţie relativ înaltă, ce nu era compatibil cu transmisiunile posturilor TV comerciale din epocă, înregistrarea originală a fost convertită în formatul de televiziune NTSC cu difuzare în timp real, pe măsură ce avansau procedura de aselenizare şi de realizare a primilor paşi făcuţi de astronauţi pe Lună, iar multe dintre conversaţiile – înregistrate cu calitate slabă – au supravieţuit până în zilele noastre.

Toate zonele de aselenizare din programul Apollo au fost observate şi fotografiate

O imagine realizată de NASA arată zona de aselenizare din misiunea Apollo 11, în Tranquility Base, fotografiată de la altitudinea de 50 de kilometri de sonda Lunar Reconnaissance Orbiter în anul 2012. Fotografia prezintă locurile în care se află Lunar Module (LM), Passive Seismic Experiment Package (PSEP) şi Lunar Ranging Retro Reflector (LRRR).

Toate zonele în care au aselenizat echipajele de astronauţi din misiunile Apollo au fost observate şi fotografiate de diverse sonde lunare, inclusiv de sonda japoneză SELENE, care a obţinut imagini cu locul în care a aselenizat echipajul misiunii Apollo 15.

În mod surprinzător, inginerii de la NASA au descoperit că aproape toate steagurile americane lăsate pe Lună de astronauţii din programul Apollo se află în continuare în poziţie verticală, cu excepţia drapelului înfipt în scoarţa lunară de astronauţii din misiunea Apollo 11, ce a fost smuls de suflul emis de motoarele modulul lunar în momentul în care acesta s-a ridicat de pe suprafaţa selenară. Specialiştii de la NASA nu ştiu cât de mult din culorile originale ale drapelelor s-au conservat până în zilele noastre, însă, ţinând cont de nivelul radiaţiei solare de pe suprafaţa Lunii, este puţin probabil ca acele culori să se fi păstrat intacte.